de-1-iunie

De 1 iunie am primit două lecții din partea copilului meu

Am primit două lecții grele din partea copilului meu. Așa, ca un cadou pentru mine din partea ei, de 1 iunie.

Prima lecție a fost cea a independenței. Adică, Alexia devine tot mai independentă. Asta mă bucură, dar mă și întristează. Mă bucur, pentru că o văd că începe să zboare. Și mă întristează, pentru că simt că rămân ”fără jucărie”. Cam egoist din partea mea. Dar nu pot să ascund acest sentiment sub preș. EU nu sunt pregătită să o las să zboare. Ea, da. Ea chiar vrea asta.

de-1-iunie

Cred că în orice mamă zborul ăsta al puiului ei provoacă sentimente contradictorii. Unul este cel de mândrie. Iar celălalt, de… amărăciune. ”Acum eu ce mai fac?”. Eu, una, recunosc, sunt ușor debusolată. M-am obișnuit prea tare cu ideea că trebuie să fiu acolo, să-i arăt la fiecare pas ce are de făcut. Să fiu mereu în umbra ei, în caz că…

Dar, un lucru e clar: puiul vrea să zboare, iar eu trebuie să îi acord toată încrederea că va putea zbura SINGURĂ.

Am căzut în butoiul cu filosofie și mi-e că mă pierd. Așa că mă opresc aici. Pentru că vreau să vă spun ce mi-a produs această stare.

De 1 iunie, am mers să sărbătorim Ziua Copilului alături de cei cărora le datorăm această zi liberă de la stat. Așa că am plecat spre parcul Al. Ioan Cuza (fostul IOR), unde Radio Itsy Bitsy a pregătit o mega-petrecere. În adevăratul sens al cuvântului a fost mega. Și nu o spun pentru că vreau să îmi laud prietenii. Ci, pentru că am rămas impresionată de organizare, de implicarea lor, de felul în care tot parcul a fost decorat cu baloane și pancarte haioase, spre deliciul copiilor.

După ce am zăbovit puțin la foișorul unde mamele bloggerițe au desfășurat o serie de activități atractive, am plecat să descoperim atracțiile parcului. Ne-am oprit la atelierul de făcut prăjituri din plastilină, de unde am plecat acasă cu o bezea și o brioșă. Desertul Alexiei pentru tati. Iar tati a trebuit să le mănânce fără comentarii 😉

de-1-iunie

de-1-iunie

Apoi, ne-am plimbat agale, până am dat de un părculeț. Alexia a vrut să de dea cu roata și în leagăn. Eu căram de zor sacoșele cu daruri primite de la corturile de activități unde ne-am oprit, cu haine de schimb, cu ursulețul adus de acasă, cu sticlele cu apă, cu… cu… cu…

Am zis eu în repetate rânduri că noi, mamele, ar fi trebuit să fim caracatițe. Cu 8 mâini vă dați seama cât de ușor ne-ar fi fost?

De obicei, în parc, Alexia mă ia și pe mine la joacă. Să o dau în leagăn, să o învârt, să asist  la conversațiile ei cu alți copii. De data asta, i-am spus că aș vrea să stau la umbră că mă dor oasele de la sarsanalele grele. M-a fixat, și-a luat o față serioasă și, când eu credeam că va începe să mă roage să mă joc cu ea și copiii, m-a lovit cu replica:

  • Mami, tu așteaptă pe bancă. Eu mă duc să mă joc cu copiii, nu mai veni și tu…

Practic, m-a abandonat! Nu? 😉 Mi-am tras sufletul la umbră și am simțit nevoia să îmi vărs oful pe Facebook.


O mamă de doi, mult mai mari decât Alexia, m-a ”citit”. Mi-a scris să fiu ”bărbată”, să nu plâng… așa începe totul. Adică perioada în care copilul vrea să fie independent. Deci, ce să zic… am început o nouă etapă. A independenței.

Acum, să vă spun care a fost a doua lecție primită de 1 iunie de la fata mea

Seara, când am ajuns acasă, după 7 ore de alergat și plimbat prin parc, eu am căzut ruptă. Alexia, nu. A urmat tura de joacă indoor. M-am străduit să îi fac față. Cu greu!

Copila a primit de la Itsy Bitsy o carte cu tot felul de sugestii de jocuri. Am ales un fel de darts. Doar că, în loc de săgeți, am folosit cocoloașe din hârtie. Am dat cu ele la țintă.

Doar că picioarele mele refuzau să mă mai țină. M-am așezat și am încercat să îi explic copilei că nu mai pot sta în picioare. Deh, oase rablagite. Ce a făcut Alexia? A reorientat ținta astfel încât să pot arunca și din poziția șezând.

  • Mami, așa nu te vor mai durea oasele. Stai jos și trage la țintă.

Ce să zic, am un copil înțelegător, nu? A găsit rapid o soluție. Nu s-a pus pe rugat și plâns. S-a adaptat momentului de criză…

Voi cum vedeți aceste două lecții? Cum le interpretați? Eu sunt cam subiectivă, recunosc.

Dacă ți-a plăcut (sau nu) ce-am scris, mi-aș dori foarte tare să mi-o spui. Cu un mic comentariu, cu un share, cu un like… Mă găsești și pe Facebook și pe Instagram. Iar dacă vrei să fii la zi cu postările mele, poți introduce adresa ta de e-mail acolo unde scrie ”Abonare  via e-mail”. Eu îți mulțumesc frumos că ai intrat pe blog și te mai aștept cu drag.

Dă un share:

4 Comments

  1. @Bianca
    OMG, la 3 ani?? Bine, ce mă mir? În Germania am văzut copii de seama Alexiei mergând singuri la școală, cu transportul în comun…

  2. Ai o fetiță minunată și înțeleaptă. O crești foarte bine, dacă mă întrebi pe mine. Cât despre „abandon”, ne așteaptă pe fiecare în parte, la un moment dat. Am “abandonat” și noi, larândul nostru. 🙂

  3. când am scris cartea *Caracatița printre noi* mă refeream la un copil, dar na, acum mi-ai dat ideea să fac o mamă caracatiță.
    mie îmi plăcea când descopeream că el e independent – asta-mi dădea mie timp de distracție.
    că mamă de care e nevoie urgentă ești vreo 7 ani – dacă! aveam o prietenă care la 3 ani își trimitea copilul la grădi, singur, 3 km pe jos. știi cum e tipul acum? mută munții și nu prin credința lui 🙂 , ci prin faptele pe care le face.
    hm, conform discuției noastre de ieri – anul viitor chiar vei veni singură la serbat 1 iunie, nu vei mai însoți copilul… 🙂
    iuhuuuu…. ne vom distra.
    chiar – când mergem la un parc de aventuri, fără copil? (desigur, al tău, că al meu a binevoit ieri să vină, din respect pentru că a crescut cu itsy bitsy, dar altfel era cu prietenii lui pe la cine știe ce distracții… )
    hai că e mișto 🙂 ce ți se întâmplă!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Scroll Up
%d bloggers like this:
Inline
Blogulmamei.ro
Inline
Blogulmamei.ro