Cum aş vrea să-mbătrânesc

 

N-am schimbat încă prefixul, dar nici mult nu mai e până ce 4 îl va înlocui pe 3. Cu toate astea, mă simt bătrână. Deşi într-un colţişor al minţii mele aud un strigăt disperat: „Nuuu, nu eşti bătrânăăă!“. Neajunsurile, nemulţumirile personale, dar şi profesionale, grijile (multe, enervant de multe) o fac să dispară încetul cu încetul, dar sigur, pe acea Cristina plină de viață, optimistă şi copilăroasă, aşa cum am fost, aşa cum mă simţeam bine în pielea mea. Râsul, zâmbetele, visele sunt înlocuite cu grijile, cu lacrimile, cu accesele de furie, coşmarurile şi cu urletele de disperare. Disperare că soarele nu se arată deloc în capul străzii mele.
Încep să mă transform în acea băbuţă ursuză, mereu pusă pe harţă. Iar asta o citesc în ochii celor dragi mai ales. Şi asta pentru că în faţa lor nu mai am putere să zâmbesc, să salvez aparenţele. Nici nu vreau. Cu ei trebuie să fiu eu însămi.

Am început să fac exerciții de imaginaţie, să mă gândesc ce fel de băbuţă aş fi. Dintotdeauna mi-am dorit să fiu una haioasă, funny, cool, şi nu ciufuta care să meargă pe stradă boscorodind, să se uite urât la tineretul gălăgios şi ”depravat”. Îmi plac la nebunie cuplurile de bătrânei iubitori, care, cu o drăgălăşenie aparte, au grijă unul de altul, merg ţinându-se de mână, iar în privirile lor poți citi uşor iubirea. IUBIREA. Mi-aş dori ca peste 10 de ani să fiu ca mama şi soţul ei, care fac vreo 20 şi ceva de ani de căsnicie şi tot se drăgălesc ca la început, se ţin de mână și acum, în rarele ocazii în care mama se simte mai bine şi iese afară să facă 2-3 paşi. Acum vreo 4 ani, cineva din blocul lor mi-a spus că în serile de vară tot privea cum se plimbau ai mei, mână în mână, zâmbitori ca doi adolescenţi amorezaţi. Mi-a plăcut imaginea descrisă de vecin. Verile, când pe la orele 23 veneam de la serviciu, mă întâlneam cu ei pe stradă. În parfumul îmbătător de tei, ai mei se plimbau agale, exact cum îi descrisese vecinul. Aşa aş vrea să fiu şi eu peste ani, alături de omul meu.
Mi-aş dori să fiu acea băbuţă care merge pe stradă şi-şi ţine moşneagul de braţ, îl drăgăleşte și se lasă mângăiată pe cap de omul ei.

De când mă ştiu i-am apreciat şi invidiat deopotrivă pe cei care, trecuți de 70 de ani, se drăgălesc, se iubesc, se respectă și au grijă unul de altul cu o dăruire fantastică. I-am invidiat pentru că am eu aşa un feeling că nu voi putea niciodată să fiu ca ei, să trăiesc o bătrâneţe aşa frumoasă. Datorită jobului, am avut şansa şi privilegiul să stau de vorbă cu doi Domni pe care îi apreciez enorm: Alexandru Paleologu senior şi Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici. DOMNI! De la ei am aflat care e „secretul fericirii“ şi după 30 de ani de conviețuire. Sună ca un clișeu, dar nu ştiu cum altel să îi zic, aşa că rămân la formula „secretul fericiri”. Am făcut interviuri cu ei pe temele mondenul de odinioară, cupluri, fericire, vedetisme. Fără să ştie unul de răspunsul celuilalt la capitolul ”secretul fericirii”, cei doi domni mi-au spus aşa: un cuplu va trece proba timpului doar dacă există în primul rând respect şi comunicare. Și iubirea e strâns legată de cele două. Domnul are datoria să îşi respecte în vorbe şi în fapte doamna, pentru că ea duce pe umerii săi greul familiei. Doamnele sunt aparent fragile, ele au nevoie de iubire, de gesturi frumoase, cum ar fi o mângâiere, o floare dăruită fără motiv, un zâmbet, un mulţumesc din partea domnului. Doamna trebuie să-şi respecte domnul, pentru că el contribuie financiar la bunăstarea familiei. Ok, ultima parte s-a mai schimbat în ultimii ani, dar faza cu respectul și comunicarea, zic eu, rămâne universal valabilă. Mi e dor de dragoste, de romantismul de care, în tinereţe, râdeam şi-l consideram ca fiind caracteristic oamenilor slabi. Acum ştiu că nu e aşa. Puţină dulcegărie face bine la moral. Puțină. Mi-e dor să las naibii grijile și să mă bucur de viață, de liniște. Mi-e dor de acea seninătate și de acel sentiment că nimic nu poate fi mai rău, pe care le aveam acum mulți, mulți ani în urmă.
Mi-e teamă de bătrânețe, recunosc. Mi-e teamă de ea nu pentru că voi avea riduri, multe fire albe de păr, dureri de oase sau mai puțină mobilitate. Mi-e teamă de ea că mă va transforma într-o persoană ursuză, ciufută. Nu știu cum reușesc unii să îmbătrânească frumos, dar va trebui să-i caut pe aceștia și să le fur rețeta. Cum, la fel, va trebui să fur rețeta de la cei care, deși nu au o soartă prea fericită, știu să se bucure, să râdă, să trăiască.

Dă un share:

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Scroll Up
%d bloggers like this: