Am fost cu Alexia la şcoala pe care o va frecventa din toamnă. Să i se ia măsuri pentru uniforma şcolară. O priveam cum stătea ea, cumințică, să o măsoare domnul croitor. Am simțit un imens gol în stomac în fața acestui tablou. “Când a crescut puiul meu atât de mare? CÂND? Acum va merge la şcoală, Doamne!”, asta-mi răsuna în gând în timp ce mă luptam cu lacrimile ce voiau să-mi țâşnească din ochi.
După ce am depus dosarul pentru clasa pregătitoare, mi-am pus aceeaşi întrebare “Când a crescut puiul meu atât de mare?”, dar emoțiile aşteptării răspunsului acceptării sau neacceptării ei la şcoala dorită au fost prea mari ca să mă tot frământ pe tema crescutului.
De la înscrierea la școală încoace, gluma preferată a lui tati și a Alexiei este asta: “Alexia, din toamnă, mergi la şcoală. Să vezi ce o să mai plângă maică-ta!!” “De ce o să plângi, mami?”, “De emoție, găgăuța mea”, apoi, de fiecare dată, răsună râsetele lor de complici la tachinarea asta.
A trecut perioada stresantă a aşteptării, a trecut şi ultima serbare la grădi (am fost bărbată, nu am lăcrimat, doar am fost gâtuită de emoție), acum suntem la măsurătorile pentru uniformă… mâine, poimâine parcă vom fi în curtea şcolii, la careu, conducându-ne fata la şcoală… Doamne, ce a mai trecut timpul ăsta! Şi cât a crescut puiul nostru!
Ah, şi legat de şcoală, vreau să vă povestesc un episod… interesant, amuzant – să-mi spuneți voi cum să-l numesc.
Înainte de serbare, când încrcam să o ajut pe Alexia să învețe rolul şi poezia de despărțire de la serbarea de final de an, ea mi-a dat o replică de milioane:
-Mami, la serbare eu voi spune doar rolul meu din poveste, dar poezia nu vreau să o recit
-De ce?
-Pentru că e poezia prin care ne luăm rămas bun de la grădi, iar eu nu vreau să părăsesc grădinița
şi nu a spus-o! Copilul a făcut ceea ce am învățat-o noi, în alte imprejurări: s-a ținut de cuvânt!
Când i-am zis că va lipsi de la grădi, ca să mergem la şcoală să i se ia măsuri pentru uniformă, s-a bucurat, deşi mă aşteptam să o apuce, din nou, plânsul. Asta pentru că ea ne-a tot repetat cât de mult s-a ataşat de grădiniţa catolică și că nu vrea să o părăsească!
Ei bine, gândul că o voi duce la școală nu a mai făcut-o să plângă!
Ba chiar a fost tare conştiincioasă: a ţinut să îşi ia de la taii penarul încăpător şi creioanele. Nu că nu ar avea şi acasă o imensă cutie plină cu creioane şi vreo alte trei-patru penare. “Stai, mami, să îmi pregătesc penarul pentru la şcoală. Nu pot să merg aşa, fără penar”, mi-a zis ea, pe un ton grav.
De la măsurători încoace, pare că nu mai este atât de supărată că va părăsi grădinița. Însă, rămâne de văzut la toamnă… Partea bună este că, la școală, va fi colegă cu mulți dintre cei pe care îi știe de la grădiniță, iar asta o va ajuta, cu siguranță, în procesul de adaptare. Hai să ne vedem cu bine la careu, la clasa pregătitoare.
